Ma 29.04.2014    19:30

ROMANIAN DANCE SHOWCASE 2014 // Carte blanche/ Adriana Gheorghe şi Andreea David

Duet

Un spectacol work in progress de Adriana Gheorghe și Andreea David după o idee de Adriana Gheorghe

Mă cheamă Adriana. Sunt șomeră de nici nu mai țin minte bine cât timp. Am închis, pe rând, varii pagini de cultură sau chiar ziare (Ziua, Gândul, Cotidianul). Ultima dată m-a plătit un muzeu de artă contemporană din Germania (ZKM în Karlsruhe). Iar în România, ultima dată am luat un salariu de la Adevarul, cred, de unde am fost dată afară după o săptămână de lucru. Ah, scuze, a mai fost după aceea o aplicație la CNDB pentru un spectacol cu Alexandra Pirici (Resurse umane – Divertisment melancolic), doar că în acel context mai mult am dat decât am luat. Pentru decor, lumini ș.a. CNDB-ul nu mai avea spațiu de prezentare. Nu era un an bun de făcut spectacol. A mai fost și un mic research plătit pentru o carte care se anunța interesantă – Despre istoria CNDB. Dar proiectul a rămas, în cel mai bun caz, suspendat. Suspendat e un cuvânt cheie în această perioadă.
Ultimii doi ani din viața mea au fost mai degrabă suspendați. Mi i-am petrecut mai ales privind fereastra, lumina albă și joasă de iarnă, lumina de seară continuă din casa mea care nu știu de ce nu cunoaște dimineți, ascultând dincolo de fereastră dialogul muncitorilor care construiesc în fiecare primăvară încă un etaj în blocul meu, privind un dulap preferat din lemn de cireș (și lumina care face ape pe suprafața lui lăcuită), privind umbrele lăsate de lumină pe pereți, privind pereții – alb crem lăptos rece, privind, cel mai des, fericirea drept în față; citind, mult, tot ce am amânat de-a lungul timpului și, de la un timp, citind un singur autor, necontemporan, cu o minte și un stil devoratoare și care a scris enorm (inclusiv introduceri exhaustive la mai toate textele lui). Mi-am scos o ultimă măsea de minte și au fost complicații. Apoi o vară întreagă m-am chinuit cu o intoxicație bizară (am plecat după doar câteva ore din Vamă din pricina ei), care apărea năvalnic, inclusiv pe pielea capului, și dispărea ca și cum n-ar fi fost, după o logică care a scăpat diverșilor medici specialiști. Mi s-a sugerat că ar putea fi o reacție la ceva stresant, cum ar fi căsătoria. E drept că a dispărut după, dar tot nu cred că e de la asta. Apoi a început stomacul, mai exact o disfuncționalitate digestivă agasantă care mi-a alterat temperamentul altfel pătimaș dar dulce, cald. Atunci am devenit cu adevărat ipohondră. Mese fixe, gătit zilnic, nenumărate medicamente și diete. Până când m-am plictisit și am uitat de disfuncționalitate (ah, unul dintre gastroenterologi mi-a spus că e de la încălzirea globală). Apoi sinuzita (nimic metafizic aici, orișicât m-aș strădui), apoi viroza noastră, a tuturor. A mai rămas tusea. E seacă și interesantă. Ajută la selecția naturală a convorbirilor telefonice.
În tot acest timp, Andreea a fost plecată din București. Am vorbit la telefon. Ea despre călătoriile întreprinse pe bicicletă, uneori aproape zilnic, prin diferite orașe, eu despre cum se deplasează lumina prin dormitor. Alteori, ea despre aplicații la masterate teoretice și eu despre body art, despre cum viața mea e, de fapt, o artă crudă.
În decembrie anul trecut a revenit în București și am început să lucrăm. De plăcere și pentru că ni s-a oferit spațiul fizic necesar căutărilor în arta performance-ului. Două săptămâni de research la WASP și apoi aproape două luni pline la CNDB pentru că Vavei Ștefănescu i-a plăcut cum suna proiectul. Nu este un proiect produs de nimeni, nu ne plătește nimeni pentru elaborarea lui. Sunt și nu sunt o privilegiată, o răsfățată și o ratată de 36 de ani, în egală măsură. Sunt o întreținută. Ca să fac artă... Și, firește, că îmi tot spun că e doar temporar, dacă apare și cea mai mică urgență, aceste lucruri nu se vor mai povesti. Mă voi angaja oriunde, urgent. Strict pentru salariu. La librărie la Bastilia, la Atelierul mecanic, la realitea.net. Și va reveni schizoidia.
Să nu uit, înainte de asta mă jurasem că nu mă mai apropii de performance, nici măcar să nu mai scriu despre. (Adică ori supra expunere ori stau în casă și citesc și mă conversez strict cu cei mai buni 2,3,4 prieteni – nici nu-mi trebuie, literal, casa de lângă pădure a lui Ionuț Chiva, am apartamentul meu de lângă Dinamo și când se aprinde nocturna, razele sunt albastre și, într-un anume fel, chiar mă vizitează extratereștrii).
Declanșatorul inițial a fost a-nu-știu-câta-și-sper-ultima-mare-mobilizare pentru CNDB în fața MCC. Atunci am stat o zi și o noapte încontinuu (cu pauze scurte de pipi și mâncat pe fugă) să scriu un text de aproximativ 20 de pagini despre ce înseamnă CNDB pentru mine și, în general, la ce folosește el. Apoi au urmat niște surprinzator de inspirate cursuri ținute de Sergiu Matiș și Mila Pavicevic în toamna anului trecut în cadrul festivalului Explore, organizat de WASP. Și răul a fost făcut."

Deși umblă zvonul cum că dansatorii contemporani au cam părăsit Bucureștiul (sau dansul contemporan), la CNDB e cerere foarte mare. M-am luptat cu disperare, până când m-am înțelepțit sau doar m-am plictisit, cu infinite condiții de imposibilitate să se alinieze astrele astfel încât eu și Andreea să ne aflăm în același spațiu în același timp, eventual mai mult de o oră, să fim amândouă sănătoase, odihnite, neîntrerupte de portar, cu bună sau rea dispoziție și cu profesionalism. Uneori cu mici momente de grație.

Andreea
E arhitect. Acum e si performer. Adică supraviețuiește și chiar trăiește din banii câștigați de pe urma colaborărilor cu câțiva artiști străini. E într-o continuă căutare. Se aruncă în lucruri cu patima copiilor, până la uitare de sine. În multe lucruri, eventual în același timp. În paralel cu piesa noastră work in progress, Andreea a colaborat cu Mădălina Dan la laboratorul de performativitate (uneori lucra 4 ore acolo și continua 4 ore cu mine), a prezentat la Viena și prin Germania, de câteva ori, un spectacol la care colaborează cu Doris Uhlich și alți 19 dansatori, more than naked. Acum e în rezidență la Rotterdam, iar când vom prezenta Duet la CNDB, ea va fi, de fapt în București pentru că, întâmplător, va fi în rezidență la WASP, unde va lucra la un proiect de research împreună cu Ingrid Berger Myhre.
În urmă cu doi ani, Andreea a fost bursieră ImpulsTanz (tipul de experință formatoare decisivă). Când a revenit în București, a încercat să-și creeze contexte în care să continue practicile deprinse la Viena. (Adică a aplicat la Zona D, singurul spațiu de research existent în acea vară în București). Fără succes. Avea de ales să se reîntoarcă la un job full time și să-și poată plăti chiria (ea are de plătit așa ceva) sau să se întoarcă acasă la Reghin și să facă planuri de aprofundare a statutului de performer sau de altceva. S-a întors la Reghin și s-a dovedit o decizie bună. După o bursă la Montpellier în toamna anului trecut, a decis să facem în așa fel încât să concretizăm cadrul nostru de lucru împreună, bazat pe research, improvizație, feedback, multă libertate, lucrul individual la câte un solo într-un frame temporal și spațial împărtășit cu mine. Ea a venit cu interesul pentru lucrul cu score-ul, pentru maratonul de improvizație solo cu limită de timp, eu am adus dependența de exercițiul cosmologiei personale (deprins de la Sergiu Matiș), exercițiile dramaturgice, lucrul cu limbajul grav, subiectele grele și soluțiile performative mici. Ideea era să împărțim spațiul, timpul și metodologiile dar să lucrăm la proiecte individuale solo. Totul s-a dus de râpă când eu am propus să schimbăm puțin și să lucrăm la un Duet... Andreea e prin excelență adepta improvizației, a lucrului aici și acum, a intuițiilor organice, din interior, de la fața locului – în spațiu, adică. Eu fac scenarii pe hârtie, am „gata” totul înainte să ne apucăm de lucru. Testez și retestez idei în minte. Ea îmi întrerupe dialogul interior cu fraze de tipul – vedem mâine, vedem în spațiu. Întreabă-mă același lucru mâine, acolo.
Ca artist este intersată de context și, după propria formulare, de „felul în care spațiul devine resursa unei acțiuni viitoare”.
Cam aici se încheie detaliile autobiografice. Aici, pe hârtie și doar din perspectiva mea. Altceva urmează în spațiul performativ.
„Duetul” nostru își propune tentativa, pradoxală, de a aduce în discuție, în spațiul public și performativ subiecte atemporale sau desuet de necontemporane, foarte greu până la imposibil de formulat cu voce tare, care preferă să rămână la adăpostul minții și față de care limbajul actual are mari rezerve și jene, în același timp subiecte nu mai puțin relevante și prezente în gândirea noastră. Dar oare la ce fel de prezență (performativă) obligă ele în spațiul scenei? Întrebări grele și soluții performative m ici, light, sau nu, lucrând de fiecare dată cu limitele și cu transgresarea mediului de expresie folosit.
Este despre acel proces continuu de a face vizibilă și a aduce în prezent (un prezent continuu) atmosfera aventuroasă a două minți aflate într-un dialog înțeles ca duet în timp și spațiu.




Duet
A performance work in progress by Adriana Gheorghe and Andreea David
Concept: Adriana Gheorghe


I am Adriana. I’ve been unemployed since forever. I’ve closed down cultural pages and even newspapers (Ziua, Gândul, Cotidianul). The last time I was payed it was by a German contemporary art museum (ZKM in Karlsruhe). As for Romanian money, probably from Adevarul newspaper, where I was fired after one week. Sorry, there was also a small budget from CNDB to make a piece together with Alexandra Pirici. But it was 2011, not a good year to make performances, CNDB had no theater space, most of the money went away on decor, technicians etc. Then there was also a bit of financed research for what was supposed to be a very interesting book about CNDB, but which got suspended.
Suspended is also the word I would use for the last two years of my life – uncommon times. That I mostly spent looking through the window, following all that cold winter light, the forever evening blue light in my house that knows no mornings, listening to the builders outside my window building a new level to my block of flats every spring, contemplating a favourite armoire made of sweet cherry tree wood (and the light that glides over its laque surface), my eyes following the shaddows that the natural and electric light leave on the walls, watching the walls in different shades of white; mostly being happy and reading, reading a lot, everything I would always rather postpone and, since a certain moment, reading only one author, so very uncontemporary, with a fantastic mind and a style to mach it and who wrote enormously (extensive introductions to almost all of his texts included).
I had a molar removed and it got complicated. Then there was an entire summer under the menace of a severe and strange intoxication, which errupted apparently for no reason and disappeared without a trace in hours. It had a logic of its own that escaped the series of medical specialists I visited. I was told that it might also be a side effect in the case of a stressful situation, like, for example, getting married. This much is true – the intoxication kind of dissapeared after the ceremony but I cannot believe it had anything to do with it. Then there was the stomach ache, annoying digestive malfunctionality to be more precise, that altered my other than that passionate but sweet character. Then I really became an hypochondriac: daily cooked meals, numerous diets and medicines. Until I got bored and just forgot about the malfunctionality (not to forget, one of the medical specialists told me it had to do with global warming). Then there was the sinus inflammation (nothing metaphisical about that, as much as I’d try), then the flu that we all share. I still got the caughing. It’s dry and interesting. It is a natural filter for unwanted conversation.
The almost same two years Andreea was out of town. We mostly talked on the phone. She talked about adventureous bikerides from town to town, I talked about my bedroom light. Sometimes she talked about applying to master degrees and I talked about body art or how my art is really my (cruel) life.
Last December she returned to Bucharest and we started working together. For fun and due to being offered the phisical space vital for research in contemporary dance and performance. Almost two weeks at WASP and almost two full months at CNDB, just because Vava Ștefănescu really liked our project. This performance is not being produced by anyone, nobody pays for our research and work until now. I am in as much as I am not priviledged, spoiled, a 36 years old loser. I am a kept woman. In order to have time and make art... I keep saying to myself – it is, of course, just temporary. At the slightest sign of change, at the slightest emergency, or even before that, I shall go get hired at a library, a bar or at any news factory (TV) website. Anywhere for the money. And the schizoid feeling will come back.
I almost forgot – not long ago, last fall, I was still stating that there will be no more performing for me, ever. I will not go near it not even to write about it (I used to be a contemporary dance critic for a loooong time, actually). In my head there were only two ways: I was either performing and overexposing myself or staying in and reading and making conversation only to the best of friends. (As you can see I do not literally need the „house with a forest behind” in the style of the writer Ionuț Chiva. I can do fine with my appartment near Dinamo stadium, especially at night when the lights are on, with all the blue electric beams, they are the closest I can get to meeting an allien spaceship, and I get pretty close).
What triggered the very idea of performance back into my head was the last summer’s most recent mobilization for CNDB versus the absurdities of the Ministry of Culture. Almost every year there was need for such mobilization, always hoping that it is the last time when the MCC needed explanations regarding what CNDB was etc. I decided, then, to write one last text on the subject and i did wrote nonstop for a night and a day (interupted only by pauses to pee and fast eating). It was then that everything came back to me, in theory. And then there were some extremely inspiring workshops taught by Sergiu Matiș and Mila Pavicevic last fall during the Explore Dance Festival organized by WASP. And the deed was done.
There is this rumour that there aren’t that many active contemporary dancers left in Bucharest, but nevertheless the Stere Popescu Hall at CNDB is in high demand. I faught hard, with determination close to dispaire for the stars to align so that all the imposible conditions to be fulfilled and Andreea and myself could occupy the same space at the same time (preferably more than one hour), so that we would be both healthy and well rested, uninterrupted by the doorman at CNDB, in good or bad spirits, but professionally there. And there were also some overwhelming little revelatory moments.

Andreea
She is an architect. Now also a performer. That is she actually can make a living out of the collaborations she has with some international artists. She is in constant authentic searching. She gets involved in work with the passion of children, loosing herself at times. In a lot of work, preferably happening at the same time. For example, while she was working with me, she was also involved in Mădălina Dan’s performativity lab (often working literally 3-4 hours there followed by 3-4 hours with me). She presented in Viena and in several places in Germany for a couple of times a performance called more than naked, where she collaborates with Doris Uhlich and several other 19 dancers. Currently she is in a residency in Rotterdam and when we present out Duet work in progress at CNDB, she will be in Bucharest because she will also happen to be in residency at WASP, where she will develop a research project together with Ingrid Berger Myhre. Two years ago, Andreea was a DanceWEBer and had the kind of decisive formatory experience given by the ImpulsTanz Festival in Vienna). When she returned to Bucharest, she tried, unsuccessfully, to create contexts for herself to continue with the practices she acquired in Vienna (In short, she applied at Zona D, the only space open for research in Bucharest that summer). Her choises were in terms of returning to a full time job in order to pay the rent (she has a rent) or returning to natal town Reghin and make plans on how to better approach and develop her new status of being a performer or maybe something else. She decided to ge back to Reghin and it proved a good decision. After a scholarship at Montpellier, last fall, she decided that we put into practice our idea to create our own working frame to share, based on research, solo improvisation, feedback, reshaping rules. She would bring the passion to work with scores and time frame and solo improvisation marathone and I would bring my addiction for the game of „cosmology” (learned from Sergiu Matiș) and for working with language, with heavy language and BIG questions. And small performative solutions. We would share the time and the space and esentially work on individual solos. That was the plan and it all went to pieces when I formulated the proposal to make a Duet instead...
Andreea loves to improvise, to work with the „here” and the „now”. She follows inner and insight organic intuitions. I write scenarios on paper, I have it all „ready” before we even begin. I really like to test the ideas in my head mainly. She would interrupt my inner dialogue saying: „we shall see tomorrow, when we are at the space. Ask me that again tomorrow, there.” She states about herself to be interested artistically in the context where activity is produced and „to see the space as a resource for a future action.”
Here ends al the autobiographical details. No more of that in the performative space. Or, at least, this is my perspective on things on paper.
The game of personal mapping of the world and delivering it back via heavy language here and now is an addictive business, the perfect research tool. Our Duet deals with the paradoxical attempt to approach the impossible subjects loud, in public, in the performative space, everytime testing and questioning the limits of the medium we use. It is about the continuous process of making visible and present (a continuous present) the adventurous atmosphere of two minds in a duet in space and time.
When asked „what is time” for example, in verbal self-denouncing language, one would possibly continously reshape the answer. How does reformulating look like in the performative space? Or is it about something else there?


intrare spectacol: 15 / 10 lei