Trei paragrafe despre două spectacole

În ultima zi de bienală am constatat o creștere în intensitate a aplauzelor. Tocmai le spusesem acest lucru interpreților coregrafiați de László Fülöp, când pe finalul serii puzzle-ul celor doi Fierbințeanu a ridicat ștacheta încă o dată. Și fiindcă tot am început anticlimactic, e cazul și locul să le mulțumesc tuturor performerilor invitați pe scenă și în sală, publicului și colegilor mei care au lucrat pentru această bienală cu trupul, mintea, dar mai ales cu sufletul. Sper că s-a simțit. Mulțumesc.

 

Și acum, la cald, în trei paragrafe despre două spectacole. There’s an Elephant in Every Room... (Ungaria) e spectacolul pe care, dacă iei în considerare implicarea ta într-un triunghi amoros, ar fi mai bine să-l vezi mai întâi. Se spune că un lucru știut de două persoane deja nu mai este un secret. Dar un lucru știut de trei persoane? Cu atâta manipulare, cert e că la final toată lumea e pe jos. În afară de asta, m-am bucurat să văd un spectacol dansat, coregrafiat cu muzică și în aparentă liniște, punctat de câteva clins d'œil bine alese cu parcimonie. Am văzut pași de vals, de tango, mișcări sincron, performanță în mișcare și, de fapt, mult mai mult.

 

Concertul care a încheiat bienala #ReDance a fost într-un registru diferit. Cred că Amanda Lear s-a mutat la București, și-a găsit un bărbos nebunatic care ne găsește pe toți ri-di-cu-lous și împreună cu el dezvoltă noul suprarealism cu mijloace multimedia, performance și mult umor. Spectacolul lor nu trebuie povestit, trebuie văzut, o bucurie pentru simțuri și intelect oferită de doi artiști care se ocupă de muzică, dansează, joacă, jonglează cu concepte, idei și imagini. Deși, dacă ar fi să îi credem, la scara majoră a Universului asta nu contează deloc.