Plânsul mamelor de oţel

Două femei stau întinse pe jos, pe o parte, cu fața la podea și mâinile la spate. Poartă salopete bleumarin, ca muncitoarele dintr-o fabrică socialistă. Sandalele sunt, însă, futuriste: au talpa de bocanc, zimțată, și fața model plasă. Într-un colț al scenei, pe un ecran, se văd fețele robotizate ale celor două personaje, reduse la două „afectivități artificiale” - Fembot A.E. și Omnipresence. Dintr-un difuzor se aude -that was before identification, that was before army, that was before probability, that was before application, that was before nostalgia, that was after nostalgia, that was after history, that was after working, that was after interface, that was before operating systems, that was before the body of Elena Ceaușescu, that was before karma, that was after theatre, that was before the body as a project hosted by Mădălina’s body, that was before device with emotion, that was after mothers, that was after energetic fields, that was after power, that was before DNA, that was before daughters, that was after hardwares, after technology, after healing, after bacterias, before scanning death.

Apoi, corpurile încep să se dezmorțească, se ridică încet, și sunete de plâns, sughițuri, bocete înăbușite, tânguiri, lamentații în onomatopee, văicăreli și țipete umplu sala, în timp ce trupurile execută mișcări robotice uneori, ritualice alteori. Mă duc cu gândul la bocitoarele din satele românești. Așa începe Mothers of Steel, spectacol de dans contemporan de și cu Mădălina Dan și Agata Siniarska (artist polonez, membru fondator al Female Trouble, un colectiv de trei gagici, reunit la Berlin și preocupat de subiecte precum identitatea, feminismul, corporalitatea).

Articol scris de Cătălina Miciu pentru Scena 9. Citeşte integral aici.