Vava Ștefănescu: Dansul nu este încă o putere în România

Vava Ștefănescu este caracterizată de o puternică dorință de „a face”, despre care mărturisește că e mai mult o moștenire de familie și o formă de educație, alături de spiritul de responsabilitate. Este dansatoare, coregrafă, dar și-a asumat încă de la începutul carierei și rolul de manager cultural, creând mai întâi Multi Art Dans, apoi Centrul Național al Dansului din București, unde ne-am întâlnit și noi pentru prima oară, chiar în cadrul Festivalului Like CNDB, care anul acesta și-a însușit tema „Schimbăm idei”. De zeci de ani, Vava Ștefănescu schimbă idei în domeniul dansului, însă afirmă că, totuși, teatrul a lansat-o înaintea dansului. În calitate de dansator și de coregraf o puteți vedea în spectacolul „Alcool” în regia lui Mihai Măniuțiu, la Teatrul Nottara, iar dacă vreți să-i cunoașteți munca de-o viață, mai ales ca manager cultural și ca om care și-a dorit cu ardoare să construiască lucruri care să rămână, treceți pe la Centrul Național al Dansului din București…

Suntem la CNDB. Ce înseamnă acest spațiu pentru dumneavoastră? E un drum de viață?

Fără doar și poate, e un drum de viață. În artă e mai dificil pentru că nu ești ca un funcționar. Viața se întâmplă într-o zonă de căutare, de neliniște care te face să nu ai ritualurile oamenilor care lucrează în alte domenii. Mai e o chestiune de viață pentru că noi, cei care am lucrat și lucrăm la CNDB, nu am venit niciodată la serviciu și a trebuit să inventăm managementul pentru o instituție care nu exista.

CNDB este creat în 2004 pe hârtie, în 2005 am primit și spațiu și în 2005 spre 2006 și-a început și activitatea propriu-zisă. Ce a prefigurat și a reprezentat modelul pentru CNDB a fost centrul Multi Art Dans pe care l-am creat în 1999-2000 și care a funcționat doar trei ani, dar care a conturat o structură și a adus un public. Pe atunci, dansul contemporan era nou, era tolerat, afiliat la ceva ce seamănă. În 2011 am părăsit clădirea în care eram și am închiriat spațiul în care ne aflăm acum după un an și jumătate. Dar toată perioada de lipsă de spațiu, cu buget redus, a făcut să dispară publicul, credibilitatea, artiștii s-au împrăștiat în toate zările… De la înființare CNDB a trăit sub amenințarea că e desființat cam de două ori pe an.

El s-a născut datorită presiunii artiștilor independenți. Dansul contemporan circulă în foarte multe domenii, împrumută idei și practici, are o dimensiune critică pe care încearcă s-o pună într-un discurs și atunci nu prea a putut fi recunoscut ca o entitate, ca ceva formal. Nu s-a știut cum să fie integrat, apreciat și cum să i se dea valoare. Însă mie mi se pare că în numai trei ani s-a revenit extraordinar.

În perioada dinainte cumva era orientat foarte mult spre artist și spre o zonă foarte radicală, experimentală (deși nu cred în formula experimentală când vine vorba de CNDB). Și trebuia să răspundă la foarte multe nevoi deodată. Dar din 2014 am schimbat puțin orientarea și acum suntem într-un moment foarte fericit pentru că am primit și sala Omnia, și banii ca s-o refacem, și avem și 10 posturi în plus.

Dar pe dumneavoastră ce v-a făcut să vă înhămați la o muncă de-o viață?

Nu știu, în ultimele două săptămâni cred că m-am întrebat de patru ori pe zi, iar în ultimii ani am atins milioanele. Când am creat MAD-ul mi s-a părut că e nevoie și atunci trebuie să-l facem. Nimeni n-ar fi crezut că se poate naște cu scenă, cu studio-uri și să fie permanent. E foarte ușor ca manager cultural să-ți asumi proiecte. Faci un festival, el începe și se termină, apoi poate mai faci o serie de ateliere etc.

Cel mai dificil e să ai săptămânal spectacole, să plătești artiștii, să ai salarii… E într-adevăr legat de viață, dar cu timpul și cu maturitatea înțelegi că mai trebuie să-ți iei și tu ceva pentru tine și să nu sacrifici chiar tot. Dar e greu să-ți dai peste mână când ești obișnuit de-o viață așa. Când trebuie să faci un sistem de la zero – e și o mândrie, o bucurie, bineînțeles –, dar când vezi că lucrurile se mișcă greu, că nu se dezvoltă contextul și cu o floare nu se face dans contemporan e greu de dus.

Articol scris de Oana Bogzaru pentru Yorick.ro. Citeste integral aici.