Andreea David: Am realizat apoi ca era o teama de propria corporalitate. Am sau nu am un corp de dansator. Am sau nu am un corp pregatit de miscare

De la arhitectura la arta performativa. Andreea David a ajuns la cursurile Centrului National al Dansului frustrata oarecum de intarzierea pe care o presupunea arhitectura: delay-ul dintre gand si actiune, dintre concept si materializarea lui. Acum, intorcandu-se la punctul de inceput, isi da seama de legatura dintre cele doua universuri:

E interesant, insa, daca privesc inapoi la arhitectura si incerc o comparatie cu ce fac acum, asemanarea e prin faptul ca lucrez tot cu conventia spatiului.

In 2012 si 2013 a beneficiat de doua burse, la Viena si Montpellier, si apoi, intoarsa in Bucuresti, a inceput sa propuna proiecte si laboratoare de cercetare la Centrul National al Dansului.

La inceput, avea o doua temeri: teama de trecut si teama ca va trebui sa faca lucrurile intr-un anumit fel. Temerile si indoielile ei s-au transformat apoi in spectacole, in care a devenit subiect.

E vorba despre multa cautare, si a-ti permite cautarea, intr-un fel e un privilegiu.

Pe Andreea o puteti vedea pe 4 noiembrie in doua spectacole. De la ora 16.00, in We are all lichens, conceput de Farid Fairuz, la Sala Omnia, iar de la 19.30 in Latent Show, la CNDB, spectacol creat impreuna cu Cristi Nanculescu. 

Pana atunci, o puteti citi aici.

 

Cum ai ajuns la tipul acesta de arta

Fiind de formatie arhitect, si lucrand in perioada in care am inceput sa fac dans contemporan, intr-un birou de arhitectura, poate devenisem oarecum frustrata de delay-ul enorm pe care il implica un proiect de arhitectura, delay-ul dintre gand si actiune, dintre concept si materializarea lui.

Am aflat de cursurile de dans care se tineau la Centrul National al Dansului, si am mers tinta intr-acolo. Prima reactie a fost de entuziasm aproape copilaresc, de cat de mult te poti juca cu legatura intre minte si actiune.

Manifestarea unui lucru, a unei idei, a unui gand, oricat de efemer e in spatiul teatrului, se intampla atunci, in acel loc. Si apoi descoperi cate atunci-uri se pot intampal intr-un acum, cu am citit astazi pe instagram (pusese cineva un citat din Muntele Vrajit), si cate infinite acolouri se pot intampla intr-un aici. Si apoi am urmat tot felul de laboratoare de lucru, ateliere, sustinute de artistii de la CNDB.

In 2012 am beneficiat de o bursa DanceWEB la Viena, in care am urmat intensiv ateliere dupa ateliere si am vazut si foarte multe spectacole de dans, iar in 2013 am avut o alta bursa foarte importanta pentru mine atunci, intr-un program de master al unei scoli de coregrafie e.x.e.r.c.e., la Montpellier.

Bursa a durat 6 saptamani, si apoi m-am intors in Bucuresti si am inceput sa lucrez. Mai intai la WASP unde m-a invitat Andreea Capitanescu, insa nu am finalizat nimic atunci, si apoi am inceput sa propun proiecte si laboratoare de cercetare la Centrul National al Dansului.

Intre timp am avut o colaborare cu Ingrid Berger Myhre din Norvegia, pe care am cunoscut-o in Montpellier in cadrul programului de master, si am creat impreuna spectacolul STAFF, iar mai apoi am fost dansator in spectacolul More than Naked al lui Doris Uhlich, proiect care s-a nascut chiar in timpul bursei DanceWEBB din Viena.

 

Primele incercari

Primele incercari au fost, in cadrul proiectului Miercurea Lejera, curatoriat de Eduard Gabia si Maria Baroncea, prin 2010 la CNDB. Era intr-o perioada foarte dinamica a Centrului, in care artistii isi deschideau practicile de lucru catre alti artisti, catre cursanti, catre oricine era interesant de zona asta.

Se formase o comunitate foarte vie atunci. Si sigur ca lumea, experimantand aprope cot la cot cu artistii care-si testau ideile lor in grup, cu ceilalti, era curioasa sa mearga mai departe, sa propuna idei performative.

Miercurea Lejera se crease tocmai din acest context, si se mula pe aceasta dorinta. Conceptul MJ era afirma-ti ideile performativ, fara repetitii in prealabil. Si participam si eu la MJ cu scurte interventii performative, insa atunci nu ma gandeam ca voi continua, eram incontinuu acolo, atrasa de spatiul acela si de ce se intampla. M-am gandit sa continui doar cand spatiul a disparut.

Temerile mele? Nu stiu....teama de trecut. De fapt au fost doua temeri. Teama de trecut si teama ca va trebui sa fac lucrurile intr-un anumit fel. Asta venea probabil din educatia clasica pe care o experimentam cu totii. Ca trebuie sa invatam sa devenim mai buni, sau sa devenim ceva ce nu suntem inca. Si asta ma impiedica probabil sa lucrez la ceva al meu.

Cu timpul am invatat insa ca oricum devenim ceva ce nu suntem inca, si ca ceea ce devenim e independet de ce proiectam in devenirea asta. Deci nu avem de facut nimic, decat ce vrem sa facem, ce ne intereseaza, ce ne preocupa in acel moment.

Iar teama de trecut sigur, are legatura cu asta. Trecutul meu nu apartinea dansului, si venea mereu si-mi spunea ca trecutul altora apartine lui. Am realizat apoi ca era o teama de propria corporalitate. Am sau nu am un corp de dansator. Am sau nu am un corp pregatit de miscare.

citeste articolul integral aici.