IMPRESII DIN SEZONUL DE DANS - ZIUA 2

Despre feminism, cu “Două femei contemporane”

Două fete îmbrăcate băiețește dau ture de bicicletă pe scenă. Gonesc. Din când în când, una dintre ele se oprește și țipă replici misogine în microfon, genul care te urmăresc cu zilele în liceu. Imersiunea Ioanei Marchidan in feminismul contemporan nu e timidă.

 

Abia după ce lasă deoparte bicicletele, văd că au șireturile de la converși legate. Le limitează mișcarea - chiar și pe cea care seamănă cu săritul elasticului din copilărie - la raza șireturilor și le transformă, pe Ioana și pe partenera ei, Flavia Giurgiu, în păpuși automate. Duoul se metamorfozează apoi într-un cuplu sexist de gemeni din Alice în Țara Minunilor, cu atingeri nepotrivite și țipete suprimate reciproc pe post de replici.

 

Dezvăluire: sunt feministă. Și, cum crede și Chimamanda Ngozi Adichie, cred și eu că toți ar trebui să fim. Întrebarea e cum. Ce face spectacolul Ioanei Marchidan foarte bine este o trecere în revistă a alternativelor searbede. Ceea ce este, probabil, un demers sănătos pentru curățarea spațiului pentru opțiuni mai inteligente.

 

Dar întâi de toate, la ce este feminismul o reacție? În spectacolul lui Marchidan, mâinile ies prin prohabul boxerilor și salută, strâng alte mâini, oglindesc orgoliul posesorului, se încleștează în meciuri de Skanderberg sau în gesturi maciste. O ingenioasa punere în scenă a unei lumi conduse de falus (sună mai dramatic decât bășcăliosul, engelzescul dick) și pentru feminista observatoare, foarte amuzant. Se declanșează curând lupta, furia iese la suprafață pe ritmuri nebune de club și lumini de stroboscop. Pe scenă, două corpuri se încleștează în luptă, mimă sexuală, se rostogolesc într-o confruntare aproape bestială de sexe. Unul rămâne viu la final, iar cadavrul este târât afară din ring.

 

Și ce crede lumea despre feministe? Aflăm curând, într-un recital de critică a feminismului care îi enumeră pe toți obișnuiții casei: frigidă, supărată că nu-și găsește soț, urâtă, cu mustață, eventual lesbiană, în general o durere de cap. Două bucătărese cu șort trântesc violent aluat în lighene și parcurg toate mantrele mediatice pe subiect, oferind însă scop și semnificație la final. Femeia are un rol important în societate prin adaosul de ajutor pentru sufletul masculin, cum ar fi să știe unde și-a lăsat cheile sau de câte zile nu și-a schimbat cămașa. Nu e o coincidență că duoul se mișcă acum ca niște păpuși cu priviri goale.

 

Într-un dialog al surzilor, coloana sonoră alternează sicroane ultra tradiționalist ortodoxe cu fragmente din discursul la TED al Chimamandei Ngozi Adichie, două realități halucinant de diferite, în timp ce Marchidan și Giurgiu înșiră cămăși bărbătești pe umerașe cu baloane, o referință la macismul guvernamental din România. Concluzia lui Chimamanda -„trebuie sa ne creștem fiicele altfel, și fii la fel” - este repetată la infinit, cu speranță și disperare deopotrivă. Între timp, dansatoarele se îmbracă în cămăși bărbătești cu tot cu umerașe și se pun în acțiune. Femeile joacă cu instrumente bărbătești, o formă deja obișuită de alienare.

 

Ultima scenă din spectacol marchează memorabil. Două extraterestre cu cască de motocicletă, spandex și tocuri execută un dans sexy de androizi care nu se poate termina decât în convulsie, nu înainte de ieșirea în public a Ioanei, o căutare oarbă de conexiune. În deznodământ, două androide se apropie de mulțime, cu care respiră agitat același aer secunde întregi de întuneric. Când vizoarele se ridică, apar două corpuri de femei adevărate, acoperite de transpirație.

 

După spectacol, publicul e încă marcat. Oana Mureșan, gimnastă devenită dansatoare, venită de la Cluj-Napoca pentru sezon zâmbește entuziasmată. „A rezonat în totalitate, fetele au punctat foarte bine anumite lucruri despre feminism. A fost foarte adevărat ceea ce au propus. Mi-a placut mult muzica, m-a introdus într-o anumită atmosferă, decorul care s-a schimbat tot timpul, mi-a dat un plus de curiozitate, prezența, caracterele fetelor… Ieșirea in public a Ioanei mi-a placut foarte mult. A fost cu impact foarte puternic. Mi-ar fi placut să țină mai mult momentul. Să îl simt mai mult”.

 

„Ca să fiu sinceră, sinceră, nu e genul meu de spectacol, dar m-am bucurat de performanța fetelor. Mi-a dat o senzație de discomfort, cu toate poveștile lor”, spune Raluca, pentru care spectacolul a fost un cadou de la prietenul ei, Anton, la cei 22 de ani împliniți ieri. Au venit să descopere, să guste un pic din ce se întâmplă cu dansul contemporan la București. „Au fost câteva minute în care m-am simțit bruscat. Momentul cu țipetele a fost deranjant, ceea ce este un scop bun“. „Subiectul a fost foarte sensibil“ conchide sărbătorita pentru amândoi.

 

Pentru Marchidan, feminismul ar trebui sa fie simplu, „să privim egalitatea ca pe un lucru normal. Nu se cere nefăcutul, pur și simplu suntem oameni. E un lucru simplu, noi îl facem complicat, venim din stereotipuri. Feminist poate fi și un bărbat. Oamenii se sperie de cuvântul ăsta, de radicalismul cu care este el promovat. De-asta am vrut să fac un spectacol cu umor.“

 

 

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB - București în mișcare, 2017

 

Sezonul de dans contemporan CNDB - București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

 

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

 

Text de Roxana Grămadă